Te aud prin zgomotul mut al nopții bătrâne
Și strig și plâng și sunt nebun, dar nimeni nu-mi răspunde,
Doar crengile îmi bat disperate în geam,
Iau perna în brațe și-mi amintesc cum râdeam...

Închid ochii și-mi apari instantaneu în minte,
Dar inima nu se păcălește, nu ești aici, nu te simte,
De lacrimi și de ploaie udată,
Parcă nu mai vrea fără tine să bată...

O inimă tristă, amăgită, distrusă,
Iubită cândva, apoi aruncată pe ușă,
Așa ai făcut, micuțo, cu inima mea,
Mi-e teamă c-o să duci mereu povara grea !

Parcă și cerul plânge acum pentru mine,
Vrea să-mi vorbească, vede că nu mi-e bine...
De ce sunt blestemat să sufăr în tăcere ?
De ce, pici, inima cu disperare te cere?

Un suspin și-o lacrimă ce mi se scurge pe obraz,
Te văd cum strălucești precum un olmaz,
Cuvinte puține, o iubire prea mare,
Ai plecat și-ai eclipsat sublimul meu soare !