port la mâini toate crucile pământului
mă rătăcesc pe străzi să nu dau de ea
de femeia asta care îmi șoptește numele în somn,
umbra care-mi poartă hainele
care se machiază în locul meu, care zâmbește bărbaților străini
și are încheietura parfumată ca o floare de salcâm.

când lucrurile îmi scapă printre degete
știu că tremurul tău doamne îmi face asta
fiindcă nu mai am gândurile curate
nu mai pot să privesc blând cerșetorii mereu atât de bătrâni

primul vinovat să arunce o piatră spre mine
să mă doboare și să fiu eroul
e prea scurtă viața asta pentru lupte
prea puțin timp pentru ca sangele să treacă dintr-o venă în alta
inima mea, biata mea apărătoare, îmi ține de urât
cântând pe ea o mângâi
când scriu, literele se apasă ca un puls

te rog doar nu mai râde
nu mai râde doamne în visul meu și privește-mă
cum apăs clanța cu aceeași strădanie
a omului care uită drumul spre casă
în fiecare noapte.