când am plecat nu-mi eram de-ajuns
o parte am rămas în copaci
în apa de munte și-n pietrele peste care treceam verile
le acopeream cu țipete și urlam
pooot să urluuu, heeeei, urluuuu, măăăă...
dar nici ecoul nu-mi răspundea

bunica aduna mereu câte ceva
aveam grijă să o întreb prostii
să-i fur merele de sub pernă
mă întindeam în praful străzii
și priveam apele din capătul depărtării
număram lătratul câinilor
îl împărțeam norilor-puf dându-le câte un nume
bau, hau, zau, rau, dau, ram, tam...

apoi am fugit cu avionul
spre soarele ăsta nordic și rece
că nici nu-i mai cer o vară măcar
să-mi simt tălpile reci pământului
să-i botez norii ăștia negri
adulți și reci precum tăblia de la intrarea în insulă