ciudat, obișnuiam locuirea în tine
erai ca o oglindă în care îmi vedeam măruntaiele
din mațe făceam hățuri pentru calul alb
în oglindă locuiau basme
nimeni nu îndrăznea aducerea deși
purtam cătușe de roze la mână
DNA-ul Poeziei nu reușea să mă aresteze
mereu găseam vreun alibi extraliric
spre a mă confunda cu oamenii de rând,
să nu mi se spună "nemernicul acela de Poet"

nu rupeau din mine hârtia,
tocul și cerneala,
literele mele tihnuiau cu adevărul,
îl lăsau în bună pace
să transforme demoni în îngeri
câteodată te întâmplai tu,
mânjită la gură de ciocolată
îți rupeam castitatea buzelor cu un sărut moldovenesc
alungam astfel vorbe ce-ți stăteau pe limbă
taina am deprins-o mai încolo
când deja ai dat fiirii mele ocolu'
și un dinte de mestecat stihuri
(ca într-o poveste hilară)
îmi atârna de buza inferioară