așa cum
nu pot spune aici cât de tristă sunt
aș țipa

în poezie nu poți spune
cât ești de tristă
că iubești
că i-ai furat bărbatul uneia pentru mai mult de o noapte
că l-ai lăsat să se întoarcă
dar nu a mai reușit
și a rămas ca un câine care
îți păzește singurătatea asta lil(i)aq
care te face să ieși în oraș
cu umerii goi
cu spatele gol
iar în final ajungi să te întrebi cum niciun bărbat
nu poate să rețină
mai mult de atât

iar dacă ți-ai lua
o umbrelă roșie toți ar spune
suntem daltoniști
așa ne-am născut
afară plouă
și nu am primit
decât un nume nearticulat de sfânt

dar uite cum
a trecut un an iar sângele s-a accelerat din singurătăți
din sporuri de vechime
cum bărbații se schimbă mai ceva ca o pereche de pantofi
care te-au lăsat la greu
ca un toc rupt prin care se ejaculează
toată feminitatea din organism

și știi
la noi pe stradă sângele ăla harnic
a fost înlocuit de un sânge cald
care crede că i se cuvine totul

a mai trecut încă un an iar venele noastre sunt mai groase
mai groase decât niște conducte din fontă
prin care nu se mai aude nimic
prin care se despart lumi
și se uită dumnezei

femeile ca noi
întind cearșafuri albe noaptea în biblioteci
pentru bieți somnambuli

cu femeile ca noi bărbații mor în poezii