În tren m-am culcat pe coapsele tale
și am visat un el dorado
unde și alții au căutat și n-au găsit
decât o noapte de speranțe rostogolite-n pustiu
ori uitarea pierdută printre alte ruine.
La destinație nu-mi aduc aminte
în ce viespar ai intrat în orașul de gheață
unde n-am dobândit nimic semnificativ
decât gustul cârciumilor,
așteptau vânzătoarele de plăceri
cu aceleași coapse și sâni siliconați expuși
ca pe o tarabă gablonzurilre și chiciurile autohtone,
unde priveai fără bani și fără interes
cum lumea devine un târg de paiațe
îmbătată-n ridicol.

Peste tot țâșnește din guri, prostia
pe care unii o aplaudă cu paharele pline
și-și dau peste cap norocul
într-o stare de somnolență și beatitudine
rudă cu nepăsarea și aroganța.

Zilele se scurg fără număr,
uneori plictiseala curge ca băutura,
nopțile devin strâmte și nesăbuite.
Nebunia nu se transformă în ceva normal
umblă dezbrăcată pe străzi
ca într-o gomoră modernă
unde oamenii se satură din imagini
și visează minuni.