Munca, după cum se știe,
Poate, firar ea să fie,
Să-ți aducă bogăție.
Dar se-ntâmplă, din păcate
Ca, muncind pe deșelate,
Să nu te-alegi cu nimic.
Să fii veșnic un calic.
Pentru că, sunt oameni care,
Profitând de-o-mprejurare,
Te-amăgesc, te mint, te fură,
Îți iau pâinea de la gură
Și-uite-așa, doar peste noapte,
Se-mbogățesc, au de toate.
Dar necazul cel mai mare
E c-aceste „exemplare“,
Care nu sunt deloc rare,
Le găsim printre cei care
Ne sunt șefi, așa încât,
Nu poți să-i înfigi mâna-n gât
Și să-l scuturi puțintel
Până iese untul din el.
Și cum altcineva n-o face
Decât rar, „zmeul“ doarme-n pace.
Așa fiind, unui om de rând,
Cam ce credeți că-i vine-n gând?
Dacă X care s-a-nfruptat
Dintr-un ceva nemeritat,
Și a rămas nederanjat,
De ce să nu mă-nfrupt și eu
Nu vreau să fiu calic mereu.
Și cred că n-ar fi vina mea
Dacă voi proceda așa.
Că spune-o vorbă din popor:
Exemplul rău e molipsitor.

Când poți să tragi un mic folos,
Orice scrupul e de prisos.