mai fac un pas
ținându-mă strâns
de gulerul timpului
cos nasturii neantului
rochiei de mătase
iar tivul i-l prind
cu ace de siguranță
să nu îl sfâșie vreo explozie
mă pregătesc apoi
să-i deschid dimineții ușa
ziua însă-mi solicită tichet de acces
nu-l am
port doar ecusonul
de femeie a hazardului
așa că pătrund în arealul necontrolat
cu gâtul strepezit de dualisme
urc scara zâmbind cuvincios vieții
trec cu pași nesiguri
în salonul de cactuși
lipindu-mi ochii de ultima clipă
prin buzunare-mi circulă un fel de ofensă
destinată aerului
îmbibat cu miros de pucioasă
tu cititorule știi
când epoleții neșlefuiți
devin accesorii de prim rang
pe umărul realității
arealul devine samavolnic
flagelând identitățile
la-ntâmplare
sau cât mai organizat
de aceea acestui poem
i-am cusut și descusut cuvintele
înțelesu-i relevând un prezent
al cărui drapel
pe-alocuri fâlfâie-n bernă


9 octombrie 2015