Eu scriu, deci sunt actor, un exhibițiu
îți dau din deșt când vrei, niște măscări,
îmi scot în versuri sufletul pe nări
și fac la orice zgaibă panarițiu.

Stau în vitrină fără încălțări
ori chiar fără nimic - un exercițiu
apostrofat în pragul de solstițiu
de cuvioși cu nasu’-n lumânări.

Când mă aplauzi, mi-e-așa de bine,
încât, oricine-ai fi, mă simt mai cult
frumos de pic, cu buzunare pline,

cu mațul gros, decât am fost, mai mult,
cu fruntea ca un far între ondine
flămânde după versul de adult.

Un flutur îmbuibat de vitamine
în zbor deasupra oricărui tumult,
măslin împărătesc între măsline,

doctor docent în orișice consult,
chitară aurită care ține
cel mai frumos concert, când mă ascult.

Pot să declam spre cele patru zări:
sunt o oglindă vie, interstițiu
prin care se cuplează, din caprițiu,
omu’ normal la extra-imitări.

Deci, orice-ar zice ăi lipsiți de vițiu,
poeți, fără de vorbă, din născări,
prea rușinați de-asemenea-ntâmplări,
când scrii, ești un actor, un exhibițiu…