am intepretat un gând la vechiul clavecin
de o mie de ori, de fiecare dată diferit.
asta ca să nu-mi las gândul monoton
și să-i pot scrie o poveste,
să o citească bătrânii trăgând din pipe fum tranchilizant
așteptând să li se lovească sufletul de porțile raiului.

-cândva soarele a avut un prieten pământean
iar acest pământean, singur ca și soarele,
îl chema către el, îl trăgea subtil de raze
să-i spună ceva la ureche, să nu audă restul lumii.-

am urmărit de fiecare dată, la fel de fascinat
legătura asta fantastică dintre om și soare,
am studiat cu atenție fenomenul
am privit la pământean
și la fața lui topindu-se în apropierea soarelui.
atunci am înțeles că steaua aia mare,
în seninul nopților, privește în jos la oameni
iar prietenul lui,
e luceafărul terestru;
teribile creații ale domnului.

mi-am luat soarele-n dinți și i-am cântat lui dumnezeu.
mi-au căzut notele de pe portativul putred al sufletului meu
și am început să-mi cânt gândurile cele mai lipsite de sens,
am zis că poate așa îl pot face să nu-și mai regrete creația.