de-acolo de unde priveau ei
nu se vedeau decât
niște tălpi uriașe și urmele lor
brazde intrate fără milă în materie
o umbră intimidantă care-i culca rând pe rând
pe o orizontalitate smerită și singură
ca de celulă
își pierdeau chipul
tăgăduiau
își inversau sensul
porțile niște sicrie larg deschise
își zgâriau sternurile până la suflet
în neputință purtau măști de saltimbanci
și-și înscenau credința
compuneau versuri bizare
aproape anonime
trăiau underground
nu primeau sfaturi
nici apostrofări
„a se căi – căință” sunau straniu
perimat atemporal
își idolatrizau pervertirea
zile în șir în oglindă
de-acolo de unde priveau ei
nu se auzea nicio voce
liniștea era mormântul deschis
hipnoza ce-i acapara și
-și tot pierdeau chipul
totuși
își aminteau parcă o poveste în care
cu greu mai credeau deși încă
nu se obișnuiau cu gândul de a fi fără El
și tot priveau... tot priveau...