nimic nu se vinde
fără un strop de adevăr înăuntru
țigara ta și mai erau pe acolo
îngeri gustoși și dumnezei înalți, de piatră
clipe sub cinci, repetând repetenția
întru un dumnezeu de marmură
în morb de frunze, copacul înfige în mine o ramură
născut sub zodia omului
simt prezența sindromului
de a face
din poemul acesta un poem care tace
în degete de scrib și de cruce
când noaptea mi le aduce pe haină, cerneală și taină

beau o zeamă amară, ielele îmi suie în călimară
în sorginte pământă umbra mea mă-nspăimântă
strănut vorbe, fără săbii ucid vrăbii,
pe ulicioare le mănânc din oscioare
femeie, ah!, femeile
râsetele lor în curtarea vitează mă panichează

dar deocamdată pământul,
sângele băut și din strămoși osemântul,
nimeni nu a băut tot pământul în sine să-l ducă în plutire
făgăduind a doua lutire,
sunt unii care cred în asta, nu zic nu, poate totuși o fi
citesc strămoși în negrele fotografii