când aproape mă hotărâsem să zâmbesc
am înțeles că
trăirea mea nu era decât una iluzorie
rezultatul unor interacțiuni de atelier
accidentale inconsistente și serbede
cumva diabolice
anume apărute pentru a induce în eroare
(cineva acolo jos exulta desigur. un înger se deșuruba. intra în revizie. sine die.)

câteodată îmi imaginez sufletul
pe cât de mare așa de
întins pe un trepied din ceară
la dispoziția timpului imatur
a jocului necontrafăcut din copilărie (nu fără consecințe însă)
a capriciilor trupului avid niciodată ascetizat
marele bolnav al gesturilor venite din afară
al arbitrariului al unui „trebuie” derizoriu
rostit din vârful buzelor sarcastic ca un scuipat
inconștient
atât de subiectiv
de neadevărat

un uriaș în scaun cu rotile
complăcându-se masochist în agonie pentru că
mama a plecat mult prea devreme.
pădurea a-ngălbenit.
saltimbancic s-a rostogolit pământul.
s-au auzit câteva țipete. o culoare defragmentată. un stol eșuat și
-n așteptare
a-nceput să ningă să ningă să ningă
o ninsoare din acelea care acoperă tot acoperă până când
uitarea intră în sânge ca o formulă chimică desăvârșindu-se în
ceara fărâmițată a inimii trucate