când firul de iarbă
sparge pământului coaja
firavu-i suspin își înfige rădăcinile
în adâncul nopților mele
din avalanșa verdelui crud
neasemuit dor îmi răsare
mâinile întind să te caut
prin depărtările neascultate de vânt
îndoind liniștea așteptării
sub zodia mărului sfânt
din culcușul zăpezilor mele
mă ridic
umblu pe urmele pașilor lăsate de cuvânt
în fața porții cu număr par
mă opresc
cu smerenie o deschid ca pe-o viață
într-un colț
neclintit
te descopăr doamne ținând în palme iubirea
dăruindu-mi-o