Margaretele, toamna, mângâiate de vânt,
Frunze cad, ruginite, peste albele straie,
Margaretele, toamna, lasă capu-n pământ,
Părăsite de soare, 'mbrățișate de ploaie.

Rochia lor de mireasă pare fadă și gri,
Pete brun-roșioare trena lungă-i ornează,
Poze reci, muze triste ale toamnei târzii,
Policandre de stele, din văzduh le veghează.

Margaretele, toamna, ca prin vis risipesc
Primăveri de smaralde negăsite vreodată
Și când toți le cred moarte, dintr-odată-nfloresc
Albe, tinere, zvelte, într-un suflet de fată.

Un apus acuarelă, niciodată de-ajuns,
Nu ascunde vederii prăbușiri de petale...
Ochii lor verzi și limpezi lăcrimează pe-ascuns,
Margaretele, toamna, plâng iubiri abisale.