Să-mi scriu scrisori eu mie, să-mi răsfoiesc fiori și vise,
Să mă citesc, și degetul vibrând să-l umezesc în cele scrise
Și să mă pun la poștă, închis ermetic, plic ce duc postașii,
Unde fiu bruscat, și strâns și înghesuit de alte zeci colete, lașii...

Să fiu călătorit de-o dubă plină, cu lucruri de menaj, în cristalină
Melodie ce mă zgârie pe timpan timbru, la maxim, în surdină
Să fiu călcat în tocuri, noroioase, și apucat și netratat de mici ploioase
Nu vreme timp sau meteo, și nu precipitații, numai senzații capricioase.

Să fiu lovit în piept, strivit de câteva ștampile și cântărit să mi se vadă kile
Și să fiu iar bruscat și strâns mototolit când ridicat în sus, în raze de bec, soare,
Radiografie sunt supus, în plic sunt doar emoții, și nu trimit un drog eternității,
Dar da, cuvintele din plic, sunt doar emoții, și știu că-i ilegal să nasc iar aspirații.

Dar risc, și mă trimit spre mine, și mă aștept... mă bată iar poștașul,
Să mă anunțe în tocul ușii, el, sprijinit pe tocuri, eu... sprijin ce-mi e tocul
Și gutural să-mi spună, bruta, că mi-a sosit un plic fără de expeditor
Și tremurând, îl iau, știind călătoria, și simt înfiorat, iar bucuria.

Dar, vai, o margine să-i rup nu sunt în stare să-l distrug
Și-l voi recomanda să lase o pată pătrățoasă pe polița din dormitor,
Să se aștearnă praful iară, pe el, spălat de mii de ori, comuna
De oficii ce poștale, nu-i dau răgaz să simtă praful, tihna.

Și va rămâne, paznic pe praf, pe-o poliță de care nu m-ating,
Până când plicul am să-l introduc într-un alt plic, să-mi sting,
Iarăși plăcerea de a-mi bate din nou la ușă să-mi aduc,
Propria-mi ființă din nou să nu mi-o mai alung, flămând.

Să fiu eu oare acel poștaș?, să fiu poștașul vieții mele?
Să locuiesc departe de oraș?, să am un timbru în loc de fenestre
Și să trăiesc din plin și cu nesaț, să șed pe literele ce-mi sunt astre,
E clar și fără echivoc și nu pot să explic,
De ce eu am o casă ce se se intitulează... Plic.