Zăcând, o simțeam pe Moarte că zburdă,
Cu gând de iertare prin umbra-i zăludă,
Spre zorii ce-n nori se ascund cu pudoare,
De un Soare ce calm se naște din zare.

Viața-i în noi din întâmplare coruptă,
De suflet, din doruri, cu suferințe și luptă,
E-o zbatere ruptă din sentiment și căință,
Ce vine să-l lege pe Om, de Ea și dorință.

Căci ardem încet și distrugem plăcerea,
Ce tremur ne dă, înfiorând durerea,
De-a pierde din nou, de teamă și dor,
Iubiri ce se zbat în suflet și mor.

Pe brațe de nori, ce trec noaptea plăpândă,
Prin lumina ce-n minte vrea să pătrundă,
În clipe uitate ce-n amintiri nu stau,
Și vieții, prin gânduri, tristețe îi dau.

Să alerge mintea aprig, răsfrântă din noi,
Și să râdă frenetic venind înapoi,
Iar întâmplările prinse și închise-n priviri,
Să le zidească în suflet, născând amintiri.

Pentru momentele-n care Luna, stingher,
Din apus va renaște pentru a urca pe cer,
Cu alaiul de stele, de vise și noapte,
Ce gândul ne poartă prin umbre uitate.

Din umbră ne tragem și-n umbră pășim,
Când lumina o împinge spre al nostru destin,
Căci Soarele vine și umbra din noi,
o face mai mare sau o ia înapoi.

Ciobotariu Constantin
Baia Mare, 10.04.2016