Când prin mine zboară cocorii,
nu e momentul socotelilor grele,
mâna la ochi o pun
să văd prin coif de lumină
cum sângeră tristețea despărțirii
și înserarea primește întunercu’-n măduvă.

Dar cum să ajung la vadul uitării
la morile vântului cu osii de toamnă
unde străjerii stau la pândă
să vadă gleznele delicate ale morărițelor
ce-n taină împart secretele vârstei
cu flori de câmp la brâu
și aromă de levănțică pe coapse.

Își lasă târziul pe drumuri de vară
să crească din tinerețe tot fructul,
hotar să pună la întâmplări
odată cu scurgerea apei timpului.

Curbele cărnii pierd ușor din contur
totul se dăruie tăcerii ori singurătății,
rămân în urmă doar aure-n declin.