o nouă viață
doi oameni mici așezați într-o palmă de ciment
m-am întrebat mereu
câte vise încap într-un metru pătrat
aș vrea să existe o hartă a lor
să poți vedea câte vise mai există
dincolo de granițe, ape adânci sau zone cu mangrove groase
uneori îmi închipui că ceața e gândul de pe urmă
lăsat de oameni să plece

dincolo de toate zidurile
mă treci pragul
rochia mea albă atârnă cumva din ceruri
părul e prizonier în zeci de agrafe
sufletul e prizonier în zeci de gânduri
iubirea trece după câțiva ani, spun ei
iubirea se transformă, spun alții
azi rochia mea albă a devenit haină pentru păpuși
cu voalul meu acopăr toate visele
ajunge palma asta de ciment
și patru oameni mici așezați în ea