am îngenuncheat odată cu tine, suflete
când spiritul a vrut să ridice spre lună
câteva inele
prinse încă în trunchiul noduros
al copacului uriaș

m-am speriat o clipă că
le va lăsa să scape din palma lui de ger

atât de cald le-a aninat de urechile tale
încât
am sărutat inima lui de piatră
(cireșe în inima copilăriei tale, suflete)

a răsărit luna și eu încă purtam în privire
soarele negru al sămânței verbului "a fi"

tu ai ridicat în tine ziduri
odată cu mintea mea nebună
după scenarii

el le-a strâns pe toate
ca într-un buchet al uitării și le-a aruncat spre el
zburătorul cu aripi de ceară

soarele l-a primit pe Icar-ul
primei măști a ființei
apoi l-a renăscut
într-o scenografie complicată

acum îi privesc jocul
pe scena ovală a pământului

mă simt prinsă în arena unui circ
unde caii gândurilor
sălbatic înfig copitele în metaforele
vieții

moartea
ca o secure uitată într-un lan de grâu
își numără victoriile
din filele unui septembrie în care
- întâmplător sau nu -
m-am născut
sau poate doar am înviat
pentru a mă întoarce mai puternică
în apele firești ale existenței

Anne Marie Bejliu, 11 august 2016