trenul meu sosește mereu la o altă linie poartă constant
aceeași poveste ai zice că-i un fel de fantomă
imaginea pe care crezi că ai prins-o
pleacă din
argintiul turcoaz al foșnetului dintr-o piruetă
din răsucirea frumoasă a balerinei importalizate
– mecanismul prelucrat să nu mai scârțâie –
cu fața spre albul norilor mângâind miracolul
am zburat pe vidul ce-mi încercuia gleznele
pe retragerea din el însuși
nu mi-a fost teamă nici măcar
de rămânerea dincolo
cu spatele la sentimentul înjumătățirii timpului
într-o inconștiență benignă aducând viața

nesfârșit drumul!!!

îmi place să deschid uși să simt sub tălpi
împunsătura scărilor nerăbdarea efemerității de a-și schimba fața
cineva ar putea spune că fericirea e o banalitate o figură de stil eșuată
că nu poți scoate din ea mai mult de câteva rânduri patetice
cu vedere temporară la strada principală
cartierul meu însă este un oraș întreg
unul cosmopolit cât o galaxie și
nu mă opresc