...și se rostogoleau luminile reci peste trupul meu. credeam că lanțul acela ruginit, care mi-a cuprins glezna piciorului, e din imaginația mea. e o pricină a ceva. un urlet stins de lup aud în fiecare noapte. of, verdele! acel verde care te îngână între noapte și zi, verdele suspansului reținut de gorile, șoaptele mute spuse continuu de moarte, construiesc un zid sisific, o pânza... un actor cu rol mediocru se naște în fiecare dimineață în oglinda la care privesc. spune-mi, zice gândul meu, spune-mi de tine, de iubirile tale, de plânsul tău! nu pot. moartea privește fericită în ochii mei. spune-mi, se roagă gândul meu la alt gând, spune-mi ceva cu voce tare! nu pot. moartea așteaptă cuvântul să-l ucidă. mă strânge de gât o tăcere. lumea te va judeca oricum. of, lume tăinuită, nezărit talent epistolar, ce-aș mai putea regreta acum în fața sfârșitului?