Admir soarele cum răsare, înc-o noapte nedormită
Îi simt tandrețea din raze
Inima-n mine s-agită,
O calmez cu fraze...
Și simt venele cum deodată pulsează
Ochii-mi deschiși, mintea-mi visează
La întregu-mi trecut, îl revăd în sticlă
Cioburi de lacrimi-mi despică
Sufletul, cuprins de-o teamă sordidă
Încercând inima să-și deschidă
Din atrii tâșnindu-i negrul sânge
Ce pe-o foaie de hârtie se prelinge
Un peisaj sumbru demn de operă de artă
Iar acum că-i liniștit, inima-i saltă...
Dar cât să țină astă calmitate?
Desprins de realitate
Pierdut prin gândurile-i amestecate
Nu era demn de moarte
Calea-i lungă iar sfârșitu-i departe
...Respiră!...
Ia-ți doza de oxigen, privește în gol, simți regrete?
Parcă pretindeai că-s inexistente,
Dar privește-ți în adâncul oceanului din suflet,
Cui crezi că-i aparține acel urlet?
Ce nu-ți permite să-ți dormi nopțile
Abia acum realizezi că-s ale tale șopțile
Iar sunetul disproporționat, și-a pierdut glasul, e o adiere de vânt
Călătoria-i prin spațiu și timp l-a înfrânt...