Tu taci, când în jurul tău e-o aprigă furtună
De hohote și-aplauze, de gemeri și strigări.
Un stins ecou adânc în piept îți mai răsună-
Îl stingi de tot, arzându-l în năprasnice văpăi.

Ce-a fost acest ecou: cădere sau speranță?
Nu poți să spui nici tu. Te-ai încurcat de tot
În propriul destin. Cu ochii de faianță
Îl joci pe-un viu, când tu de fapt ești mort.

Și nimeni nu te-aude, și nimeni nu te vede,
Și nimeni nu mai crede c-ai izbuti ceva-
Tu taci înăbușit de propriile regrete,
Iar cel mai mare dușman ți-e însăți gura ta.

De ce te temi? Că ei mirat vor râde?
Sau prea cumplit și dur ei te vor critica?
Că ușile în față pe veci și s-or închide?
Și-n loc să te ridici în beznă vei cădea?

Te-ai încurcat de tot în propriile gânduri-
Nu știi cine ți-e dușman și cine ți-e amic.
Te-a strâns un lanț cu zeci de mii de rânduri
Și-ntreaga existență nu costă mai nimic.

Zdrobește-n pulberi lanțul, spre cer ridică-ți fruntea
Și fă-ți din voce bucium, iar din mâini călăi!
Oprește nedreptatea cea- naltă cât un munte!
Tu însă taci- e mult mai sigur să stai între mișei.