Se strânge infinitul în perna mea de vise


Se strânge infinitul în perna mea de vise
Și pot trăi privind cum s-a-ncălzit la trup
Dar toți lăstarii vieții din nopțile nescrise
Crescuți în iluzoriu, cu tine-aș vrea să-i rup.

Că vântul bate-n codru cu aripile toate
Lăsând culoarea ta în praful nou de stele
Când luna se răstoarnă și răsăritul poate
Din amintiri să facă tăcerile prea grele.

Dar doi luceferi dorm în ceasul lor de seară
Visând că ne unesc destinele-n pridvor
Și că puterea nopții nu ar putea să ceară
Cu mâna visul sorții străpuns de-al tău fior.

Acuma că e seară, las visul meu în pernă
Și zvârl în trilul morții o mare de plăceri,
Privirea ca o vară am s-o cobor în bernă
Să-i scot din ceasul nopții noianul de tăceri.

Și mă-nvelesc cu-o zare în lacrima de rouă
Să cânt pe ramul vieții ca frunzele-n copaci
Între speranța surdă și amăgirea nouă
Ca să-ți deschid odaia în care azi tu taci.

Mă mai aprind o dată cu focul nemuririi
Cu flăcările-n vânt mai ard un infinit
Fiindcă poetul meu, e dus în gândul serii
Să scuture trăirea, din visu-i desfrunzit.