Și mi-ai strigat: — Cazi!

Mă avânt pe tărâm necunoscut de fericirea umană
Ca un arheolog, în cavernele săpate de timp, în istorie.
Ascult cum fereasta îmi bate în vânt... Cioburi în timpan!
Delir pe leșul ce-mi poartă nume de trup,
Oniric îmi transform gândurile în fluturi de noapte
Și râd, de durerea ce sufletul-mi străbate.
Zac, încarcerată la noua poartă de vreme sculptată...

Tezaur din foste bucăți de inimă, tratate cu praf și trecut,
Alimentez mașina de gânduri ce sunt, cu frici, cu furnici...
Te mai gândești la abisul în care mă zbat, mă lupt?
Și dacă da, de ce îmi spui că te fur,
Când luptele nici loc n-au avut?
Înțelesurile sunt tainice comori uitate de val,
Scăldate de soare, în întunericul lunar.
Poate, doar prin idei ne intersectăm aievea,
Căci diferită de ființa vrăjilor negre, încă sunt.
Magicianul din tine vorbește prostii, cu gândul la mine!

Zbor în jos! Peste un cuib de balauri cu capete sparte de șoapte.
Războiul de cuvinte se duce în tainica noapte,
Dar tu n-ai timp, să îmi citești dincolo de cuvinte
Din ultima flacără ce mă arde...
Zbor peste tine și te doare!
Dar niciodată nu m-am simțit inferioară, chiar dacă,
Tăcerea nebuniei mele proaste, scăldate în alcoolul suferințelor,
Ți-a părut demnă de amanetul ieftin, de gropi și daune morale.

Suntem copii cu jocuri psihologice în sânge,
Departe de mine fărâme din spusele lupului...
Nu sufăr nici de mușcătură de câine, nici de tine, nici de mine!
Sufăr de...
Mai stai un minut, pe umbra mea!
Poate ai să îmi poți vedea chipul ascuns
În carcasa ce încă mă apără de cei ca tine!
Ard, în zborul meu, menit să-mi nască aripi,
Aripi din diamantele cugetului, la care
Șlefuiește timpul, unul ca tine, poezia, inima...

Cu toate astea, cu intersecțiile noastre,
Cu furt sau doar părerile tale cele mai proaste...
Nu ai să mă cunoști niciodată!
Sunt mulțumită cu pașnica mea cădere...
Căci mă ridic, departe de tine!