nu mai știu decât să strâng între ochi
și inimă
bucuria de a iubi golul

o întrupare a copilei fără picioare
fără mâini fără trup

jocul de-a îmbrățișarea

cât cer se adună între inimă și ochi
între ochi și tâmplă
între mâna care crește neîncetat
într-o viață de femeie
prea goală pentru a-și mai striga
dreptul de a fi
și firul de păr din creștet. cât?

și umărul

umărul care mă doare
când reconturez mingea

copacii gardul plin de flori mari
și sârma ghimpată a singurătății

puls din ce în ce mai stins

otrava vieții își face efectul
desenează hărți de durere apoi
ultima privire prinde rânjetul fiarei
rânjetul slăbiciunii

rânjetul

trăiesc sau am plecat
nu știu
vâscos timp noduroasă cale

trăiesc între cercurile mele polare
până se vor întâlni în prag de refuz

aud metronomul până când
două degete îi opresc mișcarea

undeva în mine cineva râde

pe zidul alb
un con ascuțit
dansează

(cândva am vrut să plec forțat
El nu m-a lăsat
a lăsat în pumnii mei râsul-plânsul
și m-am întors)

Anne Marie Bejliu, 22 decembrie 2016