Se-ntinde ca gripa,
aduce gerul în unghere și pune sub talpa iernii potcoave de gheață.

Liniile de forță se clatină sub zăpezi abundente spre bucuria nevinovaților.

Pune flori argintate la ferestre,
iluminează speranțe, pune-n ele chipul vindecării,
vrea să taie din rădăcinile temerii întunericul,
lasă pe alții să-i schimbe fața.

Dacă cerul capătă contur dincolo de el este tot cer.

Închide în cercuri legate între ele stele călătoare,
pășind pe treptele de după colțul zilei.

Nu te îndoi, adevărul iese la iveală,
lumea nu se va sfârși sub coastele rupte.
Închide otrava într-un sipet ce-n suflet va fi păstrat,
nu va curge prin vene și nu vor fi probe târzii
priun care cei drepți să fie scăpați de suferința înălțării.

Sub pielea subțire orbita primește lumina de aur
la semnul ei plutește miracolul.
Așa cum cred că-n rădăcina limbii stă cuvântul,
privește de pe un munte răsăritul
și piatra se zidește singură-n coloane de laudă
de nu le mai poți atinge cu gândul decât mântuit.