Steaua era pe sfârșite,
stingerea sunase și ea,
cerurile deschise cântau.
Ce știau despre stingere
cerurile,
ce știau
de lacrimi amare ?
Ce știe
Primăvara
de lăcrămioare ?
Și fiind obligat
la spelunca din vale,
am spus cuvinte,
am spus injurii,
am cuvântat cuvântări
despre dezolare,
blasfemii, blasfemii,
despre femeia
Pierzare.
Și cerurile deschise cântau.
Se uită la el, e tot muieratic,

își strigă iubirile
și ce gălăgioase
iubirile sale.
Oh, iubiri,
sărmane iubiri,
în a plângerii vale,
în spelunca
prea plină de jale !
Și vine timp crud
și dulce pedeapsă.
Vine un chip fără chip,
vine o voce fără voce,
un sunet fără sunet,
vine o față fără față,
vine canalia cea luminoasă,
cu aripi mii.
Și ce țesătură,
ce scriere cuneiformă,
ce misterioasă,
ce țepi de arici
în fluturare hidoasă !
Nu mă lupt cu tine
ca
Iacob cu îngerul,
nu mă cosi, nu mă secera,
nu mă cheamă
Iacob,
sunt altcineva.
Făpturile visului meu
sunt preacurate,
mâinile mele sunt obosite,
la piept așezate.
A sunat stingerea
și se lasă liniște, liniște.
Și numai cristali
și doar minerale
în spelunca din vale.