Ne trebuia atât de puțin:
câțiva stropi de ceară pentru sigilarea ideii din umbră,
o lacrimă ca pentru început de poveste.

Și ți-ai zis: „De-aici căutările se lovesc de ziduri înalte,
sub care poposesc adormiții din umbră,
de parcă nu frig toate așa de mult
și nu-i atât de frig în lume,
încât să-ți privești, tulburător, destinul
ca pe un țurțur de gheață.”

Vezi! Nu departe se-aprind idealuri la focul revoltei,
arta, cu dinți de copil, mușcă dintr-un trecut păgubos,
ceasurile se-ntorc, nimeni nu știe c-a trecut ora dorită,
în umbră a trecut, sigilată și ea în poveste.

Puțin a rămas,
dar nu știu de ce spui vinovat c-ar fi timpul,
cu ceară să-l picuri,
tot n-ai ști de ce-i este supus tot ceea ce mișcă.
El nu bea tot apusul,
mai lasă pentru secunda ce vine, fără teamă, din umbră.

Atât de puțin trebuia,
noi tot pribegim pe tărâmuri străine
și ne-ncălzim în revolte sângele, vinovat fără vină.

Se-nalță ziduri,
dar niciunul nu-i atât de înalt, să nu-l dărâme iubirea.