Stă amintirea-n curte singură, tăcută, lângă fântâna știrbă
de pietrele desprinse din liantul palid, plecate spre izvor;
Cu țoale în culori de malachit, un brotac eșuat pe-un putregai,
cu priviri deocheate spre cumpăna ce dansează crăcănată...
Unde sunt mâinile firave care aplecau donița să vânture apa?
Încrucișate, sunt plecate uitând toiagul lângă ușa casei.
Curg stelele în noapte ca niște faruri marine îngânate
De licuriciul albastru-nocturn al lemnului orfan în vremuri.
Fantome, iele și strigoi, spaime și uimiri necunoscute...
Un chip mijit din ochiul ușii, plecat(un țâr) în sat să ia o pâine...