căutându-mă
intru pe rând în pietrele scaunelor tăcerii
viața mă înconjură cu blândețe
cuvintele nu se rostesc se trăiesc
așa cum pietrele privesc ploile revărsările
apoi o iau ușor la vale
printre filele cărților

ca o iluzie a deșertăciunii îmi cred existența

buzunarele cailor se nasc între potcoave
și copitele sătule de așteptarea unor pajiști
cândva pline de iarbă
metaforizează în trapul lor pe asfalt
tăcerea pietrelor pe care le prind
apoi le lasă rând pe rând să-mi descrie stările

acum număr firele de apă
dintr-un volum al lacrimilor legal vărsate
pe fiecare tastatură
mai târziu răstorn numărătoarea și încerc
să nu mai împart emoțiile între mine și sine

căutându-mă
îmi caut de fapt
punctul de siguranță al forțelor ființei
din care numai una răzbate
ca un glonț vidia
toate așteptările

într-un verb mă adun
privind cerul

tăcerea îmi naște ruga sau
ruga îmi naște tăcerea

rămâne să mai caut
printre pietre copitele cailor care
între timp s-au întors la alb
toți

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2017