Ochiule care mă privești pe mine
ca pe un boț de pâine
înfășurat într+un suman de lână
și-mi scrii propria-mi viață
pe o coală de hârtie...

Ochiule care tresari la prima licărire de lumină
și-mi pui cafeaua neagră și aromată
să se așeze pe prima literă
dintr-o altă zi nepăsătoare...

Ochiule care treci lacrima nenăscută
într-un vis de iubire mioapă
și-l ascunzi într-o inimă tolerantă
unde ecourile se reîntorc sleite în noapte.

Ochiule care îmi privești bătrânețea ca pe o moarte
și imporți anii în cearcăne
nu te astâmperi să crezi
că vei descoperi o altă față...

Ochiule care tremuri la prima culoare
când își schimbă cerul propria înfățișare
tu care mă vezi ca pe un boț de pâine
înfășurat într-un suman de lână
și îmi traduci chipul preschimbat în oglindă
ca pe o umbră care coboară subțiată în lumină
și înțelegi că dragostea m-a schimbat în ruină.

Ochiule, tu, oare, nu vezi că am ajuns cu tine
la o ultimă pagină a calendarului din mine
la o ultimă literă pe care o sorbim în veșmânte albe
la o ultimă vocală de pe o limba rănită -
Ochiule, am zăbovit prea mult la fereastră...