Nu știu de ce pescuiesc în apele din mările tale
și nu ajung pe nicio insulă de respiro,
am putea cântări trecutul și prezentul
cu inimi de singuratici călători.

Trăirile mele măcinate de așteptări
și cântecele pe care le repet în fiecare seară
ar putea să-ți dea de gândit
de ce scriu afară pe mal
sub o lună ovală nebotezată de nimeni.

Aici nu știu cum curg anotimpurile,
pare a fi unul singur, al nostru
cu îmbrățișări lăsate pradă în fiecare seară
patimilor moștenite.

Nicio noapte nu are locuri de joacă
doar o hârjoană bezmetică ne stăpânește,
dar încetăm rușinați,
aici ne vede Dumnezeu de foarte aproape
și nu se cade să-l superi.

Dimineața bem cafeaua fierbinte,
dar mă sfiesc să-ți ghicesc în ea,
tu ai putea să înterpretezi altfel gestul
așa că te las în apele tale
până vine vremea să plecăm fericiți
la nunta din cătunul dintre dealuri
unde povestea e și mai halucinantă.