tocmai de aceea poate
oboseala asta și privirea puțin pământească
toate rândurile interminabile
de timp și
anotimp
– mă sustrag –
te plângi că nu mă mai poți prinde
că pentru mine grădină înseamnă altceva
și lipsa ei și prezența continuă
și eu și tu și restul...
nu înțelegi cum
din ecoul vorbelor mele
cresc sălcii / jungle întregi / alte sălbăticiuni
mă fac una cu iarba
țipătul alb se face
una cu mine
dar tu n-ai cum să știi
eu nu mai pot prinde rădăcini
altundeva
sunt un soi rău
o specie pe cale de dispariție poate
de-abia inventată
printre dârele greu perceptibile
ale degetelor descoperind ochii
și-apoi cum să-mi mut sufletul
din bătătura Copilăriei
în zgomotul
fibrelor din plastic?!
de-aici
aplecarea aceea pe care tu
nu ai înțeles-o
n-ai s-o înțelegi
niciodată


la o aruncătură de băț
golul / marele gol
cum să scoți dintr-o îndoitură de petic
din senzația pur organică
un sens
un acoperiș
măcar
un poem?!