am sufletul devastat în transfigurare,
translucid strălucește ca cireșele amare,

când e soare când ninsoare.


ție soare!
îți pun iar aceiași
umilă întrebare,
este prorocit oare de la bunele ursitoare,
să văd în vânturile albastre
prevestitul păsări măiestre,
spaima abisului implicit a vieți noastre?




stele policandre în
strânsă îmbrățișare
sâcâie recompensatoare,
se reîntorc iar în aceiași revărsare de crâncena apărare.


drumul spre visare
purcede oare o
recomandare,
la pura întâmplare?


extratereștrilor încrezătoare pun
veșnica întrebare, sunt oare printre noi
himere, hoinare, hilare,
acele nedeslușite
viețuitoare.



prin foșnet se aude un croncănit ciudat
păsărea de sus privește,
dușmănos ne bănuiește.


experiențele amare
fără ocrotire,
freamătă în înserare
frunzele albastre frenetic foșnesc, noaptea o trezesc.




gâfâitoare migratoare prind
speranță în continuare,


întrebare
pusă cu atâta înverșunare.


urmează întrevederea, apoi
o adâncă însingurare

veșnică întrebare...


puișorii în cuiburile făurite au cioc și inimioare,
de pe acum îngână încrezătoare
un cântec personificat de priveghetoare.