E cald și mărturisesc că rănile sunt mai dulci când ultima ninsoare
se așterne ca o mână albă peste pământul uitat. Pașii tăi ocolesc apele întunecate
și risipirea văzduhului. E timpul despărțirii.
Temeri dezvelindu-și carnea fragedă. Ne desprindem de miezul luminii,
de vacarmul unui oraș care ni s-a lipit de suflet. Între certitudini și îndoieli, picură
întunericul. Dar Tu mi-ai îmbrățișat gândurile,
din glasul unui mormânt învelit în lacrimi. Mi-ai atins liniștea,
dincolo de valurile înstrăinării.
Ochii mei s-au deschis ca pentru prima oară
spălați în zăpada cea rece.

Chipul Tău
oglindit
în adâncuri, vărsând viață peste tot ce a obosit.

Fiori adânci în care alergăm ca niște căpriori hăituți de fiare flămânde tot așa
gândurile noastre ne topesc în pădurile
arse. Ceva îndepărtat să ne aducă aminte
că tot ceea ce iubim
ne vindecă de moarte

ca o tandrețe sfântă.