m-am apucat de plâns,
plâng în fiecare zi,
doare uneori insuportabil și e epuizant,
dar nu mă las
în ritmul ăsta o să rămână în urmă
întreaga fericire
și orice clipă va ajunge să fie hohotită

nu-i ușor să plângi de fiecare dată
în ultimul hal, trebuie voință și sens
dar în spatele procesului în sine,
cumva fără argumente
și fără să-mi șterg lacrimile,
știu că asta e singura cale

plâng sistematic de-a lungul marilor lacuri,
plâng în linie dreaptă și la curbe expresive,
vântul nu m-a zvântat niciodată mai prielnic
plâng de se rup norii și plâng cu soare,
o să plâng până ajung apă sub pașii mei
și-o să mă calc miraculos în picioare

deși doare tare sau poate tocmai de-asta,
găsesc o înțelegere aparte
și nu-mi pasă că mă vede lumea
la început mai ștergeam pe furiș câte o lacrimă,
dar acum îmi las dârele de sare
să vindece orice privire
nu-mi vine să cred cum de
nu m-am apucat mai devreme,
doar au fost semne, mai plângeam și înainte

văd foarte limpede prin lacrimile astea,
știu ce se va întâmpla când voi fi încheiat
după ce plânsul va fi pierdut natural,
dus până la capăt dincolo de mine
atunci se vor întoarce apele și drumurile și vântul,
iar oamenii care nu mă vor mai privi vor locui în mine

după ce va cădea ultima lacrimă,
știu cine voi ajunge să fiu
iar dacă mă înșel, o să mă pufnească râsul
și așa poate mă apuc și de-ăsta