S-a făcut atât de târziu în uitare
n-am timp să pun gândurile-n cuvinte,
se lasă noaptea amețită de tăceri
și femeia are acum somnul ușor,
învelit în frunzele tinereții ce le visează,
le cheamă la ea să-i foșnească-n iubire,
dar rămân pe malul unei ape fugărite de vânt
ca într-o raclă acoperită de giulgiul toamnei.

Râul n-are astâmpăr și roade din maluri
iar femeia cu darul vorbirii îmi stoarce mirarea,
în venele nopții întunericul se retrage-n unghere,
lumina rămâne aprinsă în ochi de stele
și tot ce se mișcă capătă umbră de arătare,
trece mai departe ca o nevăzută fantomă
ce trezește mai multă teamă decât închipuirea
în care cu toții ne pierdem.

Pânze de ceață se țes peste văile adânci
și se ridică străpunse de razele soarelui,
sub un copac înflorit,
păsările-mi cântă cu vioara unui poem
în cuvinte ce luminează chipuil angelic al femeii
așezată dezinvolt în iarbă.