Fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;
stând la masa de scris poetul plânge
îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei
are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,
poetul așteaptă o oră sau mai multe
se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –
la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge
poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei
și pe tine la căpătâi –
femeia poemelor inegale,
femeia cerului,
îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului
nimic al lui, Doamne!
sâmburele de poem îi încolțește pe buze
când ridică durerea pe umeri
îngerul vede și tace,
îngerul vede și vindecă
anotimpul când se făcea a ploaie –
din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,
cerul din ea ațipește la marginea dimineții
norii se destramă
în visul poetului –
îngerul are gustul caiselor coapte
când sărută tălpile cuvintelor
copilul din mine doare
cât toate poemele la un loc.