Oamenii dor
fiindcă se mută din aproape-n departe,
ca niște nori care, după ce-au stins arșița,
te lasă-n pustiul de dor.
Te mai dor
când se ghemuiesc într-o inimă străină,
ca niște feți dorindu-și
o altă naștere.

Dar nu despre motivele durerii
doream să vorbesc,
nici despre necunoscutul din om
sau, mă rog, despre necunoscuți între oameni.
Când aproapele-ți devine departe,
fără a se depărta cu vreun pas,
zâmbește și lasă durerea!
Zi-ți și tu simplu:
„Ãsta o fi teleportat dintr-un alt timp,
iar ăla pe care-l știam
o fi pe vreo altă planetă.”
Apoi, de unde știi că nu ești tu
cel plecat-depărtat,
că nu cumva starea pe loc
ți s-o fi părut risipă,
și-ai luat-o din loc
pe cărări neumblate,
iar aproapele-străin
n-are cum să te vadă?

Fiecare cu tristețea sa,
nod în gât sau strângere de inimă!
Dar nu e-n lume atât întuneric
să hrănească moartea din fiecare.
Ne salvăm prin cuvânt,
faptele noastre să fie
ca urma lui Dumnezeu
pe Pământ.