Ciori!
Prea multe ciori,
pe-un cer de-un albastru mănăstiresc.
Oare cum or fi făcut albastrul de voroneț?
Căci verdele ăla franțuzesc
îl găseai pe toate gardurile.
Acum și ăla e „pe sub mână”.
Nu cred în rețetele albastrului,
eu aș zice de-un timp al vredniciilor,
în care binecuvântările se-aruncau,
peste lume, așa la grămadă!
Că și duhovnicilor le întrecea
de la atâta rugăciune și post.
De-aceea invidiez cu furie
universul paralel din baie,
din oglindă!
Acolo deși pare cunoscut
parcă totul se face altfel.
Am ajuns să ating oglinzile cu degetele,
în speranța de-a intra.
Am auzit la știri că nici norii
și nici vântul ăsta nu-i al nostru.
C-ar fi proprietatea unei corporții,
ce mișcă cerul ăsta, cum vrea ea!

În locul lanului de maci
o mulțime de ciori
neriverane
și multe flori mici,
necunoscute.
A rămas acest teren
golaș,
într-o formă destul de
umană,
ca un suflet dolofan
înflorit,
cu tristeți.