E peste durere regretul tacit
Când nu mai poți plânge din corpul secat
Și mâine dispare din timpul mâncat,
Pierit de la masa cu blatul zdrobit...
Că nu mai dă locul la coate să pui,
Nici gândul să sprijini pe întremur, bărbie,
Căci nu mai există reflex verb ”să fie”...
Și viața în sine atârnă de-un cui.

Se cheamă summum depresiv, deznădejde
Ce mătură eul de orice resursă...
Deșertul imens, când apa e scursă
Și nor nu-i niciunde s-adape nădejde...
E peste ce ruga mai poate întreține,
Când nu mai există nici sfânt... Pervertit
În pâcla cădelniței, fum din topit
De tămâie, ce doar consfințește destine...

E ultim apel… să trezești om din tine!
16.08.2014