Exilat în universul tăcut al unui trecut perforat
privesc lumina ce intră prin găurile lui
dinspre marginile unui viitor cu semitonuri grave
și ploi luminate, cu sihăstrii însingurate.
Această stare sentimentală am asociat-o,
cu duioșia unei mame, apăsată de durerile facerii,
ca o lacrimă agățată în colțul ochiului,
ce apune ocolind încet pometul,
coborând cu toată lumea ce se oglindește în ea,
căzând, împrăștiindu-se, în lumi mai mici, contrafăcute,
ca niște universuri paralele tot mai neînsemnate,
asemănătoare unei apocalipse a fericirii.
Ori ca un cer noros inundat de stropii amărăciunii
sau ca bucuria unui izvor de apă dulce și curată
ce nu-și cunoaște vărsarea, în amarul unei mări sărate.
De milenii folosim apa bună, ca să îndulcim marea.
Cu un zâmbet scurt urmat de-un suspin
aș întreba:
oare câtă apă binecuvântată mai trebuie,
ca să îndulcim această mare
de oameni amari?