Toți se-nghesuie la o coadă fără să știe de ce,
îmi pare că văd mereu cozi
și oameni care se așează la ele.

Unii într-un târziu întreabă,
dar dacă tot au stat
se va da ceva că așteaptă mulți.

Un petrecăreț întârziat cu limba ascuțită
își întoarce buzunarele pe dos
le arată, pleacă vesel și spune,
asta e o societate bolnavă.


Mă resemnez cu greșelile mele,
nu mă amestec în treburile altora
și totul se vântură ca nisipu-n deșert.

Viața mea-i o simfonie a meditației,
o cucerire a naturii de culoare
cu răsărituri și apusuri peste mări și păduri
și chiar cu cai albi înaripați
ce-mi culcă iubirile în ierburi.

Aștept să mă dezleg de obișnuințe ori inerții,
să fac altceva,
să deschid porți ale sărutului
și lumea de la coadă să treacă prin ele.

Și ce altceva decât un vers
pentru o inimă frântă
de suferința iubirii.