cuvântul tău pieziș mă trezește
culoarea timpilor cântați mă-mpinge-n grâne
ca pe copilul cu păr alb și jocul
și pasărea care-l învață să îndoaie
clipa printre trestii
apoi să fluiere-n pustiul fără margini
să simtă libertatea de a fi

pustiul plin pustiul gol întoarce
ecoul fluturilor care-au înnoptat poveste
în cruce așternuți pe lampadar

ce roată, Doamne, ciocanul încropește
în micul cort unde fierarul osii albe crește
în mâinile cât acele de ceas

pendulul viu anunță pasul ultim
apoi pe cel plutit deasupra câmpului de viață
sub seceri grâul piere iar sub talpă

dup-un sărut prea scurt al soarelui pe față
se-nchide-n umbra gurilor de tun

rostirea-i rătăcită în tăcere
un clopot bate departe dintre nori

în mâini prea noduroase pentru pauză
toaca ne cântă și răsună-n noi

și câte doi ne îndreptăm spre ieslea
în care viul viu răsare-n nopți prea blânde

ce-anume ne-a făcut acum noroi
și de ce moartea umblă liberă prin lume?

întreabă cel copil din colivia în culori
cu gratiile cozonac sau pâine

e totul aranjat și totu-i gol
răspunde cerul
vino și te culcă
în pat de rugi
aprinse-n seri târzii
de mama ta, copile,-apoi te-ntoarce
să mângâi chipul îngropat în ploi
de lacrimi roua tainei
jocul clepsidrei cel născut în noi
din simplele iubiri
mereu iubire

Anne Marie Bejliu, 17 decembrie 2017