Sub crucea veacurilor seci, zac băi căzute-n beznă
și tânguie pământul în dor de aur cald
aceeași rugăciune a șteampurilor mute
cu umbre neclintite ce sângele îmi ard.

Bucata mea de pâine pe masă șade neagră
uscându-se în coaja mirosului de vânt
căci buzele îmi crapă în crusta disperării
de-a mai simți odată aroma de pământ.

Să mai visez odată la legănarea adâncă
ce-mi tremură în oase acorduri fără cer,
balans de vagoneți în galerii pierdute
cântând fără măsură ecouri în eter!

Mă mai întreb: putea-va uita de mine Vâlva
ori mă așteaptă încă în trupu-i de nălucă
să-i împlinesc blestemul cusut cu fir de aur
pe-acea potecă simplă care din Bucium urcă?

Din lampă nu mai ies fărâme de lumină,
rugina îmi mănâncă sub pași cu dinții reci
palma nu-mi mai asudă pe casca îndoită
și-atât mi-a mai rămas, să sper sub crucea veacurilor seci!