calc prin nămol pe drumul din pădurea
de fag și gorun, mă lupt cu mine pe coaste,
aici regretele nu-și au locul,
aici memoria se estompează în mirosul jilav

totul în jur e umed și în mișcare,
câteva mierle se aud pe câteva crengi
care încă scârțâie și care n-au habar
că se vor rupe și vor putrezi

fiecare pas e greu, îl simt în durerea din cap,
gesturile mele sunt neștiute în singurătate,
frumusețea de care nu mă pot bucura
stăruie de neatins printre toate

fiecare zi e la fel, pădurea liniștită
și puțina căldură care dezgheață pamântul,
iarba uscată și câte o căprioară
care adulmecă, ciulește urechile și fuge

la fel zi de zi, lună de lună, an de an
deja mi se par ireale frunzele, suvenirurile:
o carcasă de glonț, un corn de țap,
o viață care se încăpățânează în vintre

păsările cântă și căprioarele fug,
urechile țiuie și pieptul plesnește,
coșmarurile au devenit amintiri greu de prins,
în cele din urmă, îmi spun printre dinți, va fi bine