aș fi vrut ca într-un fel sau altul
universul să păstreze undeva
întâlnirile care m-au deschis,
ca printre galaxii să continue să existe
trăirile prin care te-am simțit,
însă am ajuns să mi se facă greață
când mă gândesc că totul va dispărea

nu va mai rămâne nimic din blândețea
pe care am arătat-o făpturilor
imaginare sau în carne și oase
și mai ales, printre toate, ție,
se vor pierde mângâierile fără vârstă
care m-au făcut să cred pentru o vreme
că nimic nu se termină cu adevărat

și totuși, iată, încă mai stau în fața focului
și încă mai scriu fără să știu de ce,
e ceva înăuntru care se încăpățânează,
încă mai vreau să vii lângă mine
de parcă nimic altceva nu contează,
doar felul în care adormi printre galaxii
în universul tăcut dintre brațele mele