În șoapte punctuale suspină secundarul,
oftând în neputința de a opri vreun ceas;
chiar dacă nu cunoaște cât timp i-a mai rămas,
în imn de resemnare își varsă tot amarul.
Nu poate mecanismul, oricât e de precis,
să intuiască spiritul eternului mister,
căci el măsoară doar ce-i efemer
în clipe monotone care se scurg pieziș.
Însă vremelnicia nu-i fatală
și nu conduce spre haos și neant,
în zbuciumul de timp trecut constant,
căci transformarea lumii e vitală.
Iar drama necesară a tot ce-n devenire
parcurge agonia și extazul,
subtil arată că în tot necazul
e-ascunsă calea către nemurire.
Chiar dacă ochiul cărnii e prea slab să zărească
minunea de dincolo de stele și de ceruri,
în taina inimii se simt ecouri
care-i trădează condiția suprafirească.
Nu în zadar cu trudă se consumă
fibra fragilă în vitregia sorții,
căci nu sfârșește duhul în lanțurile morții,
iar putrezirea el nu și-o asumă.
Dar lacrima, sudoarea frunții și orice sacrificiu
sporesc splendoarea inimii din care-și au izvor,
asemenea semințelor ce încolțesc într-un ogor
și-apoi pentru o lume aduc un beneficiu.
Iar trupul, când se stinge, brăzdat de legea firii,
se-ntoarce în țărâna din care-a răsărit,
lăsând ca sufletul să se înalțe către infinit,
purtat pentru vecie în slava fericirii.